Dupa 6 zile in care legatura cu tara nu a fost posibila, pentru ca a urca pe acoperisul Africii inseamna a te rupe de lume si a te abandona naturii, vin cu o veste buna. Eu si coechipierul meu, Calin Vrabie ne vom intoarce acasa cu imagini si fotografii-document, marturii ale unei experiente de viata extraordinara. De la prima etapa a urcarii la lumina lunii, prin jungla, trecand prin zile intregi de drum prin desertul sterp, torid, aproape fara viata, pana la asaltul final spre varful strajuit de ghetari, nimic din aceasta aventura nu seamana cu ceea ce banuiam la plecarea de acasa.

Am parcurs aproximativ 1000 de m altitudine zilnic, ceea ce echivaleaza cu circa 15 kilometri de mers pe jos. Din jungla cunoscuta ca rainy forest am trecut prin alpine desert, o zona aproape fara vegetatie, epuizanta, un drum fara capat si cu un soare ce te arde, pur si simplu, oricat te-ai feri. Am folosit crema de cateva ori pe zi, ca sa ne protejam mainile si fata de arsuri si am baut zilnic cate 5-6 litri de apa fiecare. 
Aflat la mai putin de 5 grade de Ecuator, Kilimanjaro pare a trai vara vesnica, desi numele sau se traduce in limba locului – swahili – drept „Muntele Inzapezit”, caci varful ii e mereu alb. Sezonul in care ne aflam este iarna australa, cu temperaturi scazute, astfel incat pe varf a fost imposibil sa zabovesti mai mult de 30 de secunde fara a te misca, pentru ca exista riscul sa ingheti pur si simplu, la mai putin de minus 15 grade Celsius.

Cea mai grea parte au fost ultimele 36 de ore de nesomn, care au insemnat urcarea prin desertul alpin pina la ultima tabara -Kibo, 4700m altitudine - dinaintea asaltului final (am plecat la 8 dimineata din tabara anterioara, Horombo, 3700 m altitudine, si am facut aproape 6 ore pe drum). La Kibo era foarte frig, ne-am adapostit sa ne facem bagajul pentru drumul final. Am luat doar strictul necesar: ceai in termos, camera de luat vederi si aparatul foto, baterii de rezerva si film foto, energizante, medicamente pentru cazul grav in care am fi facut edem cerebral sau pulmonar. La Kibo deja durerea de cap devenise acuta, emotiile erau pe masura, iar de dormit nici n-a putut fi vorba. La ora 12 noaptea, pe o luna plina neinchipuit de frumoasa, pe un vant care devenea din ce in ce mai rece si mai puternic, am inceput asaltul final. Daca as fi stiut ce ma asteapta, probabil ca nu as fi urcat, pentru ca sunt un om rational si nu mi-as fi inchipuit macar, ca pot face fata unui asemenea efort.

Lipsa oxigenului facea ca fiecare pas sa fie dureros, orice efort parea de 10 ori mai greu decat in conditii normale, frigul ne-a patruns pana in oase, desi eram foarte bine echipati, panta s-a dovedit a fi un calvar, nici pe departe cararea de munte prietenoasa ce ne intampinase in prima zi prin jungla de la joasa altitudine, nici urma de vegetatie si un urcus interminabil. Poate cel mai greu era sa rezisti psihic, nu fizic, pentru ca vedeai cat de multi din cei ce au plecat odata cu tine se intorceau din drum fie inghetati, fie nerezistand efortului aproape inuman. Am mers fara oprire, pentru ca nu aveam de ales, nu exista nici o piatra in care sa vezi un posibil adapost impotriva vantului.

Am urcat in aceste conditii de la 12 noaptea pana la 5 dimineata, cind am ajuns la Gilmans Point, pe marginea craterului. Mai aveam de mers pret de 2 ore pe marginea createrului, urcand inca 200m altitudine pana la Uhuru Peak, varful pe care putinii alesi il ating. Imi era rau de frig, Calin tremura cu  mana pe aparat, dar nu mai era cale de intoarcere. Asa ca la 7.30 ne aflam pe Acoperisul Africii, simtind ca doar cerul ne apasa pe umeri, martori ai unui rasarit de soare magnific, inconjurati de ghetari.

Privind in jos, nu-mi venea sa cred ca am urcat pana acolo. E uimitor sa simti ca esti atat de aproape de ingeri si mi-am spus ca poate acesta e pretul de-a ma afla mai aproape de mama, caci ea odihneste in Rai de cind eram copil. M-am rugat, m-am gindit la cei dragi, la lucrurile cu adevarat importante in viata. Acolo sus, mi-a fost mult mai simplu sa gasesc raspunsuri la intrebari pe care le purtam de multa vreme in minte. Nu stiu ce inseamna acest efort pentru un alpinist profesionist, dar pentru un om simplu, asemenea mie, e o experienta de neuitat, care isi lasa marca o intreaga viata.

In Africa, exista o vorba: "Nu te minia pe Dumnezeu pentru ca a creat tigrul, multumeste-i doar ca nu i-a dat aripi." Acum stiu ca fiecare dintre noi trebuie sa urce un munte in viata, voluntar. Un "munte" care sa-i incerce limitele, sa-i arate potentialul, sa-i puna la incercare forta psihica, rabdarea, intelegerea, puterea de concentrare in conditii extreme.